Problema eticii consecinționiste 

Problema insurmontabilă a oricărei etici consecinționiste este că permite acțiuni ce sunt în mod evident imorale.

Mă gândeam zilele astea că adoptarea unei etici sau a alteia poate conduce la formarea unei anumite psihologii. 

M-am gândit la psihologia celor care regretă perioada comunistă. Am auzit de prea multe ori clișeele: „era mai bine”; „toată lumea avea de muncă”; „te puteai descurca” etc. Eu nu am prins foarte mult din acea perioadă, însă îmi amintesc de lipsurile ce existau. 

Dincolo de asta, însă, am fost întotdeauna surprins de opacitatea celor care enunță clișeele astea. Adică, marea problemă a comunismului este caracterul său odios, faptul că s-a instalat și s-a consolidat prin crimă. Și le spun mereu, când se ivește ocazia. Și primesc aceeași privire glacială, aceeași indiferență, aceeași orbire. 

Dar asta e gândire de tip consecinționist: atât timp cât nu am pățit eu ceva, este acceptabil; nu știu despre oamenii ăia care au fost torturați și au murit; sau, dacă știu, nu contează, pentru că eu nu am pățit nimic; sau, e riscant să știi și nu merită să riști.

Și atât timp cât nenorocirile se întâmplă unei minorități, consecinționismul nu vede nicio problemă.

Prin urmare, etica de tip consecinționist trebuie respinsă. Este falsă și periculoasă.