La sărbătoarea Sfântului Andrei

 Doar câteva informații interesante:

1. „Peștera Sfântului Andrei” a fost descoperită în...1943, de către avocatul Jan Dinu, în urma unei „viziuni”. Nu există nicio dovadă că peștera a aparținut apostolului Andrei.

2. În Noul Testament, Sf. Andrei apare doar discret în Sinoptice (în Evanghelia după Luca este ignorat), devenind mai vizibil în Evanghelia după Ioan. De aici (Ioan 1, 35-44), aflăm că 1) Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, înainte de a deveni ucenicul lui Isus; 2) Andrei îl aduce la Isus, apoi, pe fratele său, Petru; 3) Petru și Andrei nu u fost originari din Cafarnaum (ca în Sinoptice), ci din Betsaida; etc.

3. „Tradiția milenară” a poporului român referitoare la Sfântul Andrei se bazează pe mențiunea istoricului Eusebiu din Cezareea (sec. IV): la începutul cărții a treia a lucrării sale, Istoria bisericească, menționează „tradiția” (i.e. comentariul lui Origen la Geneză, care nu a ajuns până la noi) conform căreia Sf. Andrei ar fi predicat în Sciția. Nimic mai mult.

4. Informația conform căreia Ap. Andrei însuși a uns primul episcop al Bizanțului (un anume Stachys) o avem abia din sec. al IX-lea. Foarte probabil, contextul general este unul politic.

5. Deși BOR îl cinstește pe Sf. Andrei drept ocrotitor al poporului român, principalele texte vechi despre Sf. Andrei nu au fost traduse încă în limba română (cu o excepție).

p.s. 1: Am folosit o parte din informațiile din cartea lui Cristian Bădiliță, Cele mai vechi teste despre Apostolul Andrei, apărută la Editura Vremea în 2015. Pe lângă studiul de unde am preluat informațiile de mai sus (studiul conține mult mai multe), cartea conține o ediție bilingvă (latină-română) a cărții Despre minunile fericitului Andrei, scrisă de episcopul Gregoire de Tours (traducerea este a lui C. Bădiliță).

p.s. 2: Cele scrise mai sus nu afectează în niciun fel legitimitatea cultului Sf. Andrei dezvoltat de Biserica Ortodoxă Română. Premisele oficiale sunt, însă, șubrede.

Asocieri libere de weekend

Ieri am ținut o lecție despre etica aplicată unor elevi de clasa a XI-a și a XII-a. A fost doar o prezentare generală: despre domeniu, despre premisele sale, câțiva autori și principalele teme de reflecție. La sugestia lor, am discutat și despre transumanism.

Discuția s-a animat în jurul temelor avortului și eutanasiei. Discuțiile au fost purtate de elevi, iar intervențiile mele s-au rezumat doar la întrebări „critice”. M-a frapat unul dintre principiile etice invocate, acceptat unanim în discuțiile lor:

„Facem totul în jurul a ceea ce simțim.”

Sau, cumva asemănător:

„Facem totul ca să simțim [ceva plăcut - nota mea].”

Conceptual, par a fi exprimări ale unor perspective etice egoiste și hedoniste. Însă, gândurile mele s-au dus în alte părți: am generalizat (metodologic) aceste enunțuri și le-am considerat ca simptome culturale. M-am gândit apoi la premisele lor, respectiv la consecințele lor.

Evident, putem simți orice. Nu se pune problema a ceea ce trebuie să simțim, ci doar problema a ceea ce de fapt, simțim. Cu alte cuvinte, nu există un rost ce decurge din natura noastră. Filosofic vorbind, este echivalentul respingerii oricărei teleologii - o caracteristică fundamentală a programului modernității. Întreaga tradiție etică ce pornește de la Aristotel este respinsă în bloc. 

Doar așa este posibilă, cred, starea de natură a gânditorilor liberali. Thomas Hobbes, de exemplu. În starea naturală a lui Hobbes, lucrurile stau exact așa: nu există niciun trebuie al dorinței, niciun scop spre care să ne direcționeze natura noastră. Există doar desfășurarea dorințelor, iar niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Este o stare de permisiune fără limite care, desigur, degenerează într-un război al fiecăruia împotriva fiecăruia (soluția lui Hobbes fiind Leviatanul). 

Revenind la discuțiile care se tot poartă astăzi, putem exemplifica ușor implicațiile unei viziuni de tip hobbesian prin obsesia contemporană față de sexualitate: dacă nu există decât dorințele pe care se întâmplă să le avem, atunci nu poate exista o identitate spre care natura să ne direcționeze. Natura nu ne-a chemat să fim femei sau bărbați (sau orice altceva), heterosexuali sau homosexuali (sau orice altceva), mame sau tați, soți sau soții, deoarece natura nu ne direcționează spre nimic în particular. Ceea ce suntem este ceea ce se întâmplă să ne dorim. Suntem suverani absoluți asupra noastră, supuși numai acelor exigențe pe care le alegem. 

Faptul că activitatea sexuală tinde în mod natural să producă copii este doar un fapt divers, fără relevanță morală. De aceea, nu există în mod natural obligația față de copiii concepuți, astfel încât ei pot fi avortați oricând. Și putem continua indefinit...

Rădăcina tuturor acestor aberații este, desigur, individualismul radical (i.e. idiot - într-un sens etimologic al termenului), nu dorința sexuală în sine. Iar obsesia față de revoluția sexuală, cu manifestările ei din ce în ce mai agresive și aberante, nu este un simplu accident. Deoarece în domeniul sexualității devine evidentă în cel mai înalt grad teleologia naturală ce decurge din natura noastră de animale raționale și sociale. Prin urmare, pentru ca individul „idiot” și „idiotizat” să poată fi capabil să susțină în continuare că nu există norme în natură față de care este responsabil, nici obligații - altele decât cele pe care le aprobă, trebuie să devină orb față de teleologia sexului. Iar pentru a deveni orb, trebuie să uite. Iar ca să uite, trebuie să distrugă.

Revenind la discuțiile elevilor mei de ieri. Am fost încântat de reacția lor față de problemele discutate, de curiozitatea lor și de disponibilitatea de a le explora. Sunt convins că un curriculum care să încurajeze explorarea filosofică de la o vârstă cât mai fragedă ar putea să valorifice această dorință (naturală) de a reflecta. Orice copil este un gânditor.

În încheiere, un interviu în care Carl Trueman vorbește despre noua lui carte The Rise And Triumph Of The Modern Self: Cultural Amnesia, Expressive Individualism, and the Road to Sexual Revolution. Trueman vorbește și despre tema ce m-a provocat astăzi. Nu am citit cartea încă, dar este pe lista priorităților.

Două idei legate de problema avortului 

Argumentul cel mai frecvent invocat în favoarea avortului este cel prin apel la dreptul oricărei femei de a alege pentru ea însăși, pentru propriul său corp.

Argumentul este incomplet. Aș întreba: dreptul de a alege...ce anume?

Răspunsul „să fac avort sau nu” presupune ca fiind stabilit exact lucrul important al dezbaterii: dacă avortul este un caz în care dreptul de a alege este valabil sau nu. Iar aceasta presupune răspunsul la întrebarea: „ce este avortul?” Cu alte cuvinte, argumentul, în această formă, este circular („begs the question”).

Cu alte cuvinte, în discuție nu este dreptul de a alege, pur și simplu, ci dreptul de a alege în această situație specifică. Argumentul este următorul:

        (1) Dacă avortul este omorârea intenționată a unei ființe umane nevinovate (sau a unei             persoane), atunci este crimă. 

        (2) Avortul este omorârea intenționată a unei ființe umane (sau a unei persoane)                         nevinovate. 

        (3) Omorârea intenționată a unei ființe umane (sau a unei persoane) este crimă.

        (4) Prin urmare, avortul este crimă.

        (5) Crima este nepermisă.

        (6) Deci, avortul este nepermis.  

Adică, dreptul de a alege nu mai există atunci când alegerea este între a fi criminal sau nu.

Aducerea în discuție a problemelor uriașe pe care le întâmpină multe femei este perfect legitimă. Doar că existența lor nu face permis avortul, dacă argumentul de mai sus este corect. 

Problema eticii consecinționiste 

Problema insurmontabilă a oricărei etici consecinționiste este că permite acțiuni ce sunt în mod evident imorale.

Mă gândeam zilele astea că adoptarea unei etici sau a alteia poate conduce la formarea unei anumite psihologii. 

M-am gândit la psihologia celor care regretă perioada comunistă. Am auzit de prea multe ori clișeele: „era mai bine”; „toată lumea avea de muncă”; „te puteai descurca” etc. Eu nu am prins foarte mult din acea perioadă, însă îmi amintesc de lipsurile ce existau. 

Dincolo de asta, însă, am fost întotdeauna surprins de opacitatea celor care enunță clișeele astea. Adică, marea problemă a comunismului este caracterul său odios, faptul că s-a instalat și s-a consolidat prin crimă. Și le spun mereu, când se ivește ocazia. Și primesc aceeași privire glacială, aceeași indiferență, aceeași orbire. 

Dar asta e gândire de tip consecinționist: atât timp cât nu am pățit eu ceva, este acceptabil; nu știu despre oamenii ăia care au fost torturați și au murit; sau, dacă știu, nu contează, pentru că eu nu am pățit nimic; sau, e riscant să știi și nu merită să riști.

Și atât timp cât nenorocirile se întâmplă unei minorități, consecinționismul nu vede nicio problemă.

Prin urmare, etica de tip consecinționist trebuie respinsă. Este falsă și periculoasă. 

Hello, world!

Aceasta este prima postare dintr-un jurnal de idei. Bine v-am găsit!