Politica identitară este incoerentă

Politica identitară actuală are două aspecte - doi vectori-forță ce o trag în direcții diferite.

Pe de o parte, este aspectul pluralității, iar acesta o face perfect compatibilă cu valorile democratice. Și nu doar atât. Se poate spune că aceasta este tendința în orice lume ce prețuiește sfera privată și societatea civilă: singurele capabile să-i lege pe indivizi sunt aspectele lor individuale i.e. variatele identități locale, sexuale, etnice, religioase etc. Fascinația identităților constă, măcar parțial, în caracterul inepuizabil al varietății lor.

Al doilea aspect - iar aici apare incoerența - este pretenția de a fi recunoscute cu orice preț și necondiționat. Această pretenție își are rădăcina într-o dorință de a transcende orice cadru cultural și politic particular, însă conține în mod implicit întrebarea: recunoaștere ca membru a... ce? Statul este simultan contestat și sursă a recunoașterii cerute. Ambiguitatea este totală. Iar cei care - se presupunea - trăiesc împreună cu „diferențele” lor, ajung să nu-și mai poată vorbi. Idealul uman este simpla contiguitate, fără viață comună, fără bine comun. 

Desigur, ideea statului neutru moral este doar atât - o idee. Sau, mai bine spus, o iluzie. Barbarismul este atunci când ești convins că doar tu ai dreptate, iar ceilalți nu au dreptul să existe; civilizația este atunci când 1) ești convins că ai dreptate; 2) ești failibil (știi că poți greși); 3) cauți adevărul împreună cu alții ce au aceleași convingeri; iar decadența este atunci nu mai crezi nimic în mod real, când orice convingere este fluidă. Este iluzia relativismului radical. Impresia mea este că aceasta din urmă există din ce în ce mai mult. Și, mai rău, este o decadență sistemică.