13 aprilie 2021

Warburton on the cosmological argument or a textbook case of the strawman

 In the introduction of his introductory book on philosophy (Warburton, 2013), Nigel Warburton writes:

            ...my aim is to illuminate some of the key areas of discussion in a tradition which began with the             Ancient Greeks... (pp. 1 ff.)

So, one would expect (certainly, I would expect) to find arguments formulated with clarity, good faith and subtlety. Let’s see...

The first chapter of the book is about God. Ok, not about God Himself, but the different arguments formulated in order to ground the proposition “God exists”. One of these arguments is the so-called “Cosmological Argument” or “The First Cause Argument”. Warburton explains:

            The First Cause Argument states that absolutely everything has been caused by something else     prior to it: nothing has just sprung into existence without a cause. Because we know that the universe exists, we can safely assume that a whole series of causes and effects led to its being as it is. If we follow this series back we find an original cause, the very first cause. This first cause, so the First Cause Argument tells us, is God. (p. 16)

            Then, Warburton proceeds to reject the argument. A very easy task, as he manages to formulate - not one, but two devastating objections in eleven lines. Oh! If only Aristotle and Aquinas knew Warburton to save them from delusion! What a pity! (Not only Warburton, for that matter, but also Dawkins, Dennett, Hitchens, Kraus etc. etc. – all of them having such bright minds!) So, Warburton cuts through with his sharp…aaah…mind:

            The First Cause Argument begins with the assumption that every single thing was caused by something else, but it then proceeds to contradict this by saying that God was the very first cause. It argues both that there can be no uncaused cause, and that there is one uncaused cause: God. It invites the question ‘And what caused God?’ Someone convinced by the First Cause Argument might object that they did non mean that everything had a cause, only that everything except God had a cause. But this is no better. If the series of effects and causes is going to stop somewhere, why must it stop at God? Why couldn’t it stop earlier in the regression, with the appearance of the universe itself?

            There is only one problem with this argument Warburton rejects. No one defends this. No one of the defenders of the cosmological argument has ever defended such an argument. No wonder Warburton gives no citation of the argument. How could he? This would just show how deceiving he is, or how shallow he is.

            So, Warburton’s argument is just a textbook case of strawman fallacy. I will teach it in my logic classes.

30 decembrie 2020

Recenzie manual de logică

 Actualul manual de logică pentru clasa a 9-a este, probabil, cel mai slab manual de logică care a existat vreodată - atât didactic, cât și științific. Sunt deja mulți ani de când este aprobat, defectele lui au fost semnalate de foarte multe ori de către profesori și elevi. Desigur, nu a fost făcută nicio modificare.

Din anumite motive, pregătesc o recenzie a acestui manual. Primele probleme pot fi găsite chiar de la început, de exemplu în paragraful 1.4 (pp. 9 și urm.), în care este vorba despre „principiile logicii tradiționale”. Conform autorilor manualului, principiul rațiunii suficiente „presupune că pentru a accepta sau a respinge o propoziție trebuie să dispunem de o rațiune suficientă sau altfel spus, de un temei satisfăcător”.

Nu mă leg de conținutul principiului, deși nu ar fi deloc dificil (în această formulare, principiul este chiar fals 🥴). O voi face în recenzie. Însă, mă amuzam întrebându-mă: cum să vorbești despre indispensabilitatea unei rațiuni suficiente în argumentare într-o carte unde incluzi capitole despre inferențe prin analogie, inducție incompletă etc., fără să realizezi că există o „tensiune”? :)))

Cel mai amuzant este să vezi profesori care „jură” pe manual. Am multe întâmplări în care am fost amenințat cu manualul. Prima dată am fost dăscălit de o respectată colegă care mi-a explicat că expresia „toți A sunt B” nu este forma unei propoziții categorice, ci este forma standard a propoziției (sic!). Cred că am făcut ochii mari înainte să apuc să răspund și cred că m-a observat. Atunci, m-a lovit: „vrei să luăm manualul”? 

Am multe alte astfel de întâmplări. =)))

Când va fi gata, postez aici întreaga recenzie.

12 decembrie 2020

Politica identitară este incoerentă

Politica identitară actuală are două aspecte - doi vectori-forță ce o trag în direcții diferite.

Pe de o parte, este aspectul pluralității, iar acesta o face perfect compatibilă cu valorile democratice. Și nu doar atât. Se poate spune că aceasta este tendința în orice lume ce prețuiește sfera privată și societatea civilă: singurele capabile să-i lege pe indivizi sunt aspectele lor individuale i.e. variatele identități locale, sexuale, etnice, religioase etc. Fascinația identităților constă, măcar parțial, în caracterul inepuizabil al varietății lor.

Al doilea aspect - iar aici apare incoerența - este pretenția de a fi recunoscute cu orice preț și necondiționat. Această pretenție își are rădăcina într-o dorință de a transcende orice cadru cultural și politic particular, însă conține în mod implicit întrebarea: recunoaștere ca membru a... ce? Statul este simultan contestat și sursă a recunoașterii cerute. Ambiguitatea este totală. Iar cei care - se presupunea - trăiesc împreună cu „diferențele” lor, ajung să nu-și mai poată vorbi. Idealul uman este simpla contiguitate, fără viață comună, fără bine comun. 

Desigur, ideea statului neutru moral este doar atât - o idee. Sau, mai bine spus, o iluzie. Barbarismul este atunci când ești convins că doar tu ai dreptate, iar ceilalți nu au dreptul să existe; civilizația este atunci când 1) ești convins că ai dreptate; 2) ești failibil (știi că poți greși); 3) cauți adevărul împreună cu alții ce au aceleași convingeri; iar decadența este atunci nu mai crezi nimic în mod real, când orice convingere este fluidă. Este iluzia relativismului radical. Impresia mea este că aceasta din urmă există din ce în ce mai mult. Și, mai rău, este o decadență sistemică.

07 decembrie 2020

Au fost alegerile...

 Marea problemă a alegerilor de ieri este, desigur, absenteismul uriaș. Simplificat: dacă au votat 30% dintre cei cu drept de vot, iar partidul majoritar X are 45% din aceste voturi, atunci X va reprezenta 13,5% din electoratul total. Ce legitimitate este aceasta?!

Pe de altă parte, cred că rezultatele de ieri sunt foarte interesante. Apariția cea mai interesantă este, evident, AUR. Sunt înclinat să cred că USR este atât „materia”, cât și „anti-materia” AUR: pe de o parte, AUR a luat din votanții îndepărtați de retorica progresist-agresivă a USR; pe de altă parte, cele două se vor anula reciproc. Fiecare va fi ecranul celeilalte.

Tot în acest context, celelalte două partide mari vor avea ocazia să devină ce ar trebui să fie: stânga și dreapta reale, cu fundamente intelectuale serioase, fără populisme mizerabile etc. Dacă se întâmplă asta, absenții de ieri vor fi prezenți data viitoare. 

Eu aștept, de exemplu, un partid care să facă posibil să fii conservator pro-occidental; un partid care a asimilat pe deplin lecția modernității, însă nu o idolatrizează; unul care i-a citit pe Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Adam Smith, Kant, dar i-a citit și pe Aristotel și Toma; care știe că Europa înseamnă, la origine, Grecia și creștinism.