Politica identitară este incoerentă

Politica identitară actuală are două aspecte - doi vectori-forță ce o trag în direcții diferite.

Pe de o parte, este aspectul pluralității, iar acesta o face perfect compatibilă cu valorile democratice. Și nu doar atât. Se poate spune că aceasta este tendința în orice lume ce prețuiește sfera privată și societatea civilă: singurele capabile să-i lege pe indivizi sunt aspectele lor individuale i.e. variatele identități locale, sexuale, etnice, religioase etc. Fascinația identităților constă, măcar parțial, în caracterul inepuizabil al varietății lor.

Al doilea aspect - iar aici apare incoerența - este pretenția de a fi recunoscute cu orice preț și necondiționat. Această pretenție își are rădăcina într-o dorință de a transcende orice cadru cultural și politic particular, însă conține în mod implicit întrebarea: recunoaștere ca membru a... ce? Statul este simultan contestat și sursă a recunoașterii cerute. Ambiguitatea este totală. Iar cei care - se presupunea - trăiesc împreună cu „diferențele” lor, ajung să nu-și mai poată vorbi. Idealul uman este simpla contiguitate, fără viață comună, fără bine comun. 

Desigur, ideea statului neutru moral este doar atât - o idee. Sau, mai bine spus, o iluzie. Barbarismul este atunci când ești convins că doar tu ai dreptate, iar ceilalți nu au dreptul să existe; civilizația este atunci când 1) ești convins că ai dreptate; 2) ești failibil (știi că poți greși); 3) cauți adevărul împreună cu alții ce au aceleași convingeri; iar decadența este atunci nu mai crezi nimic în mod real, când orice convingere este fluidă. Este iluzia relativismului radical. Impresia mea este că aceasta din urmă există din ce în ce mai mult. Și, mai rău, este o decadență sistemică.

Au fost alegerile...

 Marea problemă a alegerilor de ieri este, desigur, absenteismul uriaș. Simplificat: dacă au votat 30% dintre cei cu drept de vot, iar partidul majoritar X are 45% din aceste voturi, atunci X va reprezenta 13,5% din electoratul total. Ce legitimitate este aceasta?!

Pe de altă parte, cred că rezultatele de ieri sunt foarte interesante. Apariția cea mai interesantă este, evident, AUR. Sunt înclinat să cred că USR este atât „materia”, cât și „anti-materia” AUR: pe de o parte, AUR a luat din votanții îndepărtați de retorica progresist-agresivă a USR; pe de altă parte, cele două se vor anula reciproc. Fiecare va fi ecranul celeilalte.

Tot în acest context, celelalte două partide mari vor avea ocazia să devină ce ar trebui să fie: stânga și dreapta reale, cu fundamente intelectuale serioase, fără populisme mizerabile etc. Dacă se întâmplă asta, absenții de ieri vor fi prezenți data viitoare. 

Eu aștept, de exemplu, un partid care să facă posibil să fii conservator pro-occidental; un partid care a asimilat pe deplin lecția modernității, însă nu o idolatrizează; unul care i-a citit pe Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Adam Smith, Kant, dar i-a citit și pe Aristotel și Toma; care știe că Europa înseamnă, la origine, Grecia și creștinism.

Mișcarea fondatoare a filosofiei politice moderne

 Acum este mai util decât oricând să-l citim pe Hobbes. Situația descrisă în „Leviatan” există pentru prima dată pe deplin: oamenii urlă doar pentru drepturi individuale; preferințele individuale sunt tot ceea ce contează; ceea este drept sau nedrept este doar ceea ce decide cel care are puterea.

Mișcarea fondatoare a fost, desigur, respingerea modernă a legii naturale, drept o constrângere arbitrară asupra autonomiei individuale. Ideea (nu doar creștină) a omului ca ființă ce există (supus sau nesupus) sub lege a fost înlocuită cu ideea unei umanități ce își începe drumul într-o libertate ce ignoră orice lege și care, forțată de împrejurări să-și dea legi, o va face numai cu intenția de a-și păstra întreaga libertate fără lege.

Dar, libertatea stării naturale este eliminarea naturii umane, este reducerea umanității la o pură potențialitate. Pe cale de consecință, orice specific uman este doar un construct care poate fi deconstruit, după cum este convenabil.

La sărbătoarea Sfântului Andrei

 Doar câteva informații interesante:

1. „Peștera Sfântului Andrei” a fost descoperită în...1943, de către avocatul Jan Dinu, în urma unei „viziuni”. Nu există nicio dovadă că peștera a aparținut apostolului Andrei.

2. În Noul Testament, Sf. Andrei apare doar discret în Sinoptice (în Evanghelia după Luca este ignorat), devenind mai vizibil în Evanghelia după Ioan. De aici (Ioan 1, 35-44), aflăm că 1) Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, înainte de a deveni ucenicul lui Isus; 2) Andrei îl aduce la Isus, apoi, pe fratele său, Petru; 3) Petru și Andrei nu u fost originari din Cafarnaum (ca în Sinoptice), ci din Betsaida; etc.

3. „Tradiția milenară” a poporului român referitoare la Sfântul Andrei se bazează pe mențiunea istoricului Eusebiu din Cezareea (sec. IV): la începutul cărții a treia a lucrării sale, Istoria bisericească, menționează „tradiția” (i.e. comentariul lui Origen la Geneză, care nu a ajuns până la noi) conform căreia Sf. Andrei ar fi predicat în Sciția. Nimic mai mult.

4. Informația conform căreia Ap. Andrei însuși a uns primul episcop al Bizanțului (un anume Stachys) o avem abia din sec. al IX-lea. Foarte probabil, contextul general este unul politic.

5. Deși BOR îl cinstește pe Sf. Andrei drept ocrotitor al poporului român, principalele texte vechi despre Sf. Andrei nu au fost traduse încă în limba română (cu o excepție).

p.s. 1: Am folosit o parte din informațiile din cartea lui Cristian Bădiliță, Cele mai vechi teste despre Apostolul Andrei, apărută la Editura Vremea în 2015. Pe lângă studiul de unde am preluat informațiile de mai sus (studiul conține mult mai multe), cartea conține o ediție bilingvă (latină-română) a cărții Despre minunile fericitului Andrei, scrisă de episcopul Gregoire de Tours (traducerea este a lui C. Bădiliță).

p.s. 2: Cele scrise mai sus nu afectează în niciun fel legitimitatea cultului Sf. Andrei dezvoltat de Biserica Ortodoxă Română. Premisele oficiale sunt, însă, șubrede.

Asocieri libere de weekend

Ieri am ținut o lecție despre etica aplicată unor elevi de clasa a XI-a și a XII-a. A fost doar o prezentare generală: despre domeniu, despre premisele sale, câțiva autori și principalele teme de reflecție. La sugestia lor, am discutat și despre transumanism.

Discuția s-a animat în jurul temelor avortului și eutanasiei. Discuțiile au fost purtate de elevi, iar intervențiile mele s-au rezumat doar la întrebări „critice”. M-a frapat unul dintre principiile etice invocate, acceptat unanim în discuțiile lor:

„Facem totul în jurul a ceea ce simțim.”

Sau, cumva asemănător:

„Facem totul ca să simțim [ceva plăcut - nota mea].”

Conceptual, par a fi exprimări ale unor perspective etice egoiste și hedoniste. Însă, gândurile mele s-au dus în alte părți: am generalizat (metodologic) aceste enunțuri și le-am considerat ca simptome culturale. M-am gândit apoi la premisele lor, respectiv la consecințele lor.

Evident, putem simți orice. Nu se pune problema a ceea ce trebuie să simțim, ci doar problema a ceea ce de fapt, simțim. Cu alte cuvinte, nu există un rost ce decurge din natura noastră. Filosofic vorbind, este echivalentul respingerii oricărei teleologii - o caracteristică fundamentală a programului modernității. Întreaga tradiție etică ce pornește de la Aristotel este respinsă în bloc. 

Doar așa este posibilă, cred, starea de natură a gânditorilor liberali. Thomas Hobbes, de exemplu. În starea naturală a lui Hobbes, lucrurile stau exact așa: nu există niciun trebuie al dorinței, niciun scop spre care să ne direcționeze natura noastră. Există doar desfășurarea dorințelor, iar niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Este o stare de permisiune fără limite care, desigur, degenerează într-un război al fiecăruia împotriva fiecăruia (soluția lui Hobbes fiind Leviatanul). 

Revenind la discuțiile care se tot poartă astăzi, putem exemplifica ușor implicațiile unei viziuni de tip hobbesian prin obsesia contemporană față de sexualitate: dacă nu există decât dorințele pe care se întâmplă să le avem, atunci nu poate exista o identitate spre care natura să ne direcționeze. Natura nu ne-a chemat să fim femei sau bărbați (sau orice altceva), heterosexuali sau homosexuali (sau orice altceva), mame sau tați, soți sau soții, deoarece natura nu ne direcționează spre nimic în particular. Ceea ce suntem este ceea ce se întâmplă să ne dorim. Suntem suverani absoluți asupra noastră, supuși numai acelor exigențe pe care le alegem. 

Faptul că activitatea sexuală tinde în mod natural să producă copii este doar un fapt divers, fără relevanță morală. De aceea, nu există în mod natural obligația față de copiii concepuți, astfel încât ei pot fi avortați oricând. Și putem continua indefinit...

Rădăcina tuturor acestor aberații este, desigur, individualismul radical (i.e. idiot - într-un sens etimologic al termenului), nu dorința sexuală în sine. Iar obsesia față de revoluția sexuală, cu manifestările ei din ce în ce mai agresive și aberante, nu este un simplu accident. Deoarece în domeniul sexualității devine evidentă în cel mai înalt grad teleologia naturală ce decurge din natura noastră de animale raționale și sociale. Prin urmare, pentru ca individul „idiot” și „idiotizat” să poată fi capabil să susțină în continuare că nu există norme în natură față de care este responsabil, nici obligații - altele decât cele pe care le aprobă, trebuie să devină orb față de teleologia sexului. Iar pentru a deveni orb, trebuie să uite. Iar ca să uite, trebuie să distrugă.

Revenind la discuțiile elevilor mei de ieri. Am fost încântat de reacția lor față de problemele discutate, de curiozitatea lor și de disponibilitatea de a le explora. Sunt convins că un curriculum care să încurajeze explorarea filosofică de la o vârstă cât mai fragedă ar putea să valorifice această dorință (naturală) de a reflecta. Orice copil este un gânditor.

În încheiere, un interviu în care Carl Trueman vorbește despre noua lui carte The Rise And Triumph Of The Modern Self: Cultural Amnesia, Expressive Individualism, and the Road to Sexual Revolution. Trueman vorbește și despre tema ce m-a provocat astăzi. Nu am citit cartea încă, dar este pe lista priorităților.