Walton, the atheist

In his very well written essay, “Can an ancient argument of Carneades on cardinal virtues and divine attributes be used to disprove the existence of God?”, Walton sets himself to prove that the concept of God is contradictory. And he does that by using an argument from the ancient philosopher, Carneades: “Carneades’ skeptical argument is not only very powerful as a device for raising doubts or questions. It can be extended to generate a proof for the nonexistence of God, constructed below.”

 And the argument is the following:

1.      God is (by definition) a being than which no greater being can be thought.

2.      Greatness includes greatness of virtue.

3.      Therefore, God is a being than which no being can be more virtuous.

4.      But virtue involves overcoming pains and danger.

5.      Indeed, a being can only be properly said to be virtuous if it can suffer pain and be destroyed.

6.      A God that can suffer pain or is destructible is not one than which no greater being can be thought.

7.      For you can think of a greater being, that is, one that is non-suffering and indestructible.

8.      Therefore God does not exist.

        My first objection concerns the first premise. Walton takes the definition from Anselm – a definition used, also, by Kant. But, of course, this isn’t the definition a classical theist uses – the one that is derived from the cosmological argument. From the cosmological argument it follows that God is immutable and without passions (which implies the impossibility of suffering). All of these are built in the classical concept of God. So, to speak of a suffering God is a contradiction.

            Of course, any classical theist understands God as a perfect being. God’s perfection is implied by the classical definition. There is a difference, though, between “the greatest possible being” and “the greatest conceivable being”. But I’m not going to press further in this direction.

             The greatest problem of Walton’s definition is the concept of greatness. He uses this concept as if it includes the concept of being virtuous. But there is an important problem here, because the virtue of a thing depends on its nature. So, the goodness of a tree is very different from the goodness of a human being. Thus, God’s perfection is very different than man’s perfection. So, insofar as virtue can be applied to God, it must be in a different sense than it is applied to humans. In general, we use words analogically, not univocally, to speak about God’s attributes.

            More than these, there are many virtues which don’t apply to God. Some examples are: courage, prudence. And, of course, there are many aspects of divine perfection which aren’t the least relevant to human perfection.

            The conclusion is that the third, fourth and fifth premises must be rejected: the third talks about virtue in general, without concern for the virtue’s subject; premises (4) and (5) may be true about human virtue (although, they aren’t), but Walton applies them to divine perfection.

E adevărat că imbecilitatea pornește de la intelectuali

Azi-dimineață pregăteam materialele pentru câteva lecții de etică. Și zic să mă uit și în Practical Ethics a lui Peter Singer. Și am găsit unul dintre cele mai imbecile pasaje din istoria filosofiei, chiar la începutul cărții. Inițial, m-am uitat în ediția a 3-a. Citind în prefață despre modificările aduse, am aruncat o privire și în ediția a 2-a. Iată ce am găsit:

We no longer think that morality, or ethics, is a set of prohibitions particularly concerned with sex. Even religious leaders talk more about global poverty and climate change and less about promiscuity and pornography. Decisions about sex may involve considerations of honesty, concern for others, prudence, avoidance of harm to others and so on, but the same could be said of decisions about driving a car. (In fact, the moral issues raised by driving a car, both from an environmental and from a safety point of view, are much more serious than those raised by safe sex.) Accordingly, this book contains no discussion of sexual morality. There are more important ethical issues to be considered. (ediția a 3-a, 2011, p. 2)

Față de ediția a 2-a, acesta este un pasaj „diluat”. În 1993, tot la p. 2, Singer scria mult mai încrezător și mai „abraziv”:

So the first thing to say about ethics is that it is not a set of prohibitions particularly concerned with sex. Even in the era of AIDS, sex raises no unique moral issues at all. Decisions about sex may involve considerations of honesty, concern for others, prudence, and so on, but there is nothing special about sex in this respect, for the same could be said of decisions about driving a car.  (In fact, the moral issues raised by driving a car, both from an environmental and from a safety point of view, are much more serious than those raised by sex.) Accordingly, this book contains no discussion of sexual morality. There are more important ethical issues to be considered.

În ambele ediții, Singer găsește, totuși, de cuviință, să scrie un capitol despre avort. Consecvența și buna-credință sunt deja evidente... 

 

Warburton on the cosmological argument or a textbook case of the strawman

 In the introduction of his introductory book on philosophy (Warburton, 2013), Nigel Warburton writes:

            ...my aim is to illuminate some of the key areas of discussion in a tradition which began with the             Ancient Greeks... (pp. 1 ff.)

So, one would expect (certainly, I would expect) to find arguments formulated with clarity, good faith and subtlety. Let’s see...

The first chapter of the book is about God. Ok, not about God Himself, but the different arguments formulated in order to ground the proposition “God exists”. One of these arguments is the so-called “Cosmological Argument” or “The First Cause Argument”. Warburton explains:

            The First Cause Argument states that absolutely everything has been caused by something else     prior to it: nothing has just sprung into existence without a cause. Because we know that the universe exists, we can safely assume that a whole series of causes and effects led to its being as it is. If we follow this series back we find an original cause, the very first cause. This first cause, so the First Cause Argument tells us, is God. (p. 16)

            Then, Warburton proceeds to reject the argument. A very easy task, as he manages to formulate - not one, but two devastating objections in eleven lines. Oh! If only Aristotle and Aquinas knew Warburton to save them from delusion! What a pity! (Not only Warburton, for that matter, but also Dawkins, Dennett, Hitchens, Kraus etc. etc. – all of them having such bright minds!) So, Warburton cuts through with his sharp…aaah…mind:

            The First Cause Argument begins with the assumption that every single thing was caused by something else, but it then proceeds to contradict this by saying that God was the very first cause. It argues both that there can be no uncaused cause, and that there is one uncaused cause: God. It invites the question ‘And what caused God?’ Someone convinced by the First Cause Argument might object that they did non mean that everything had a cause, only that everything except God had a cause. But this is no better. If the series of effects and causes is going to stop somewhere, why must it stop at God? Why couldn’t it stop earlier in the regression, with the appearance of the universe itself?

            There is only one problem with this argument Warburton rejects. No one defends this. No one of the defenders of the cosmological argument has ever defended such an argument. No wonder Warburton gives no citation of the argument. How could he? This would just show how deceiving he is, or how shallow he is.

            So, Warburton’s argument is just a textbook case of strawman fallacy. I will teach it in my logic classes.

Am încheiat recenzia manualului de logică

 Nu e chiar o recenzie. E, mai degrabă, un studiu critic. 

Poate fi citit aici.

Recenzie manual de logică

 Actualul manual de logică pentru clasa a 9-a este, probabil, cel mai slab manual de logică care a existat vreodată - atât didactic, cât și științific. Sunt deja mulți ani de când este aprobat, defectele lui au fost semnalate de foarte multe ori de către profesori și elevi. Desigur, nu a fost făcută nicio modificare.

Din anumite motive, pregătesc o recenzie a acestui manual. Primele probleme pot fi găsite chiar de la început, de exemplu în paragraful 1.4 (pp. 9 și urm.), în care este vorba despre „principiile logicii tradiționale”. Conform autorilor manualului, principiul rațiunii suficiente „presupune că pentru a accepta sau a respinge o propoziție trebuie să dispunem de o rațiune suficientă sau altfel spus, de un temei satisfăcător”.

Nu mă leg de conținutul principiului, deși nu ar fi deloc dificil (în această formulare, principiul este chiar fals 🥴). O voi face în recenzie. Însă, mă amuzam întrebându-mă: cum să vorbești despre indispensabilitatea unei rațiuni suficiente în argumentare într-o carte unde incluzi capitole despre inferențe prin analogie, inducție incompletă etc., fără să realizezi că există o „tensiune”? :)))

Cel mai amuzant este să vezi profesori care „jură” pe manual. Am multe întâmplări în care am fost amenințat cu manualul. Prima dată am fost dăscălit de o respectată colegă care mi-a explicat că expresia „toți A sunt B” nu este forma unei propoziții categorice, ci este forma standard a propoziției (sic!). Cred că am făcut ochii mari înainte să apuc să răspund și cred că m-a observat. Atunci, m-a lovit: „vrei să luăm manualul”? 

Am multe alte astfel de întâmplări. =)))

Când va fi gata, postez aici întreaga recenzie.

Politica identitară este incoerentă

Politica identitară actuală are două aspecte - doi vectori-forță ce o trag în direcții diferite.

Pe de o parte, este aspectul pluralității, iar acesta o face perfect compatibilă cu valorile democratice. Și nu doar atât. Se poate spune că aceasta este tendința în orice lume ce prețuiește sfera privată și societatea civilă: singurele capabile să-i lege pe indivizi sunt aspectele lor individuale i.e. variatele identități locale, sexuale, etnice, religioase etc. Fascinația identităților constă, măcar parțial, în caracterul inepuizabil al varietății lor.

Al doilea aspect - iar aici apare incoerența - este pretenția de a fi recunoscute cu orice preț și necondiționat. Această pretenție își are rădăcina într-o dorință de a transcende orice cadru cultural și politic particular, însă conține în mod implicit întrebarea: recunoaștere ca membru a... ce? Statul este simultan contestat și sursă a recunoașterii cerute. Ambiguitatea este totală. Iar cei care - se presupunea - trăiesc împreună cu „diferențele” lor, ajung să nu-și mai poată vorbi. Idealul uman este simpla contiguitate, fără viață comună, fără bine comun. 

Desigur, ideea statului neutru moral este doar atât - o idee. Sau, mai bine spus, o iluzie. Barbarismul este atunci când ești convins că doar tu ai dreptate, iar ceilalți nu au dreptul să existe; civilizația este atunci când 1) ești convins că ai dreptate; 2) ești failibil (știi că poți greși); 3) cauți adevărul împreună cu alții ce au aceleași convingeri; iar decadența este atunci nu mai crezi nimic în mod real, când orice convingere este fluidă. Este iluzia relativismului radical. Impresia mea este că aceasta din urmă există din ce în ce mai mult. Și, mai rău, este o decadență sistemică.

Au fost alegerile...

 Marea problemă a alegerilor de ieri este, desigur, absenteismul uriaș. Simplificat: dacă au votat 30% dintre cei cu drept de vot, iar partidul majoritar X are 45% din aceste voturi, atunci X va reprezenta 13,5% din electoratul total. Ce legitimitate este aceasta?!

Pe de altă parte, cred că rezultatele de ieri sunt foarte interesante. Apariția cea mai interesantă este, evident, AUR. Sunt înclinat să cred că USR este atât „materia”, cât și „anti-materia” AUR: pe de o parte, AUR a luat din votanții îndepărtați de retorica progresist-agresivă a USR; pe de altă parte, cele două se vor anula reciproc. Fiecare va fi ecranul celeilalte.

Tot în acest context, celelalte două partide mari vor avea ocazia să devină ce ar trebui să fie: stânga și dreapta reale, cu fundamente intelectuale serioase, fără populisme mizerabile etc. Dacă se întâmplă asta, absenții de ieri vor fi prezenți data viitoare. 

Eu aștept, de exemplu, un partid care să facă posibil să fii conservator pro-occidental; un partid care a asimilat pe deplin lecția modernității, însă nu o idolatrizează; unul care i-a citit pe Machiavelli, Hobbes, Rousseau, Adam Smith, Kant, dar i-a citit și pe Aristotel și Toma; care știe că Europa înseamnă, la origine, Grecia și creștinism.

Mișcarea fondatoare a filosofiei politice moderne

 Acum este mai util decât oricând să-l citim pe Hobbes. Situația descrisă în „Leviatan” există pentru prima dată pe deplin: oamenii urlă doar pentru drepturi individuale; preferințele individuale sunt tot ceea ce contează; ceea este drept sau nedrept este doar ceea ce decide cel care are puterea.

Mișcarea fondatoare a fost, desigur, respingerea modernă a legii naturale, drept o constrângere arbitrară asupra autonomiei individuale. Ideea (nu doar creștină) a omului ca ființă ce există (supus sau nesupus) sub lege a fost înlocuită cu ideea unei umanități ce își începe drumul într-o libertate ce ignoră orice lege și care, forțată de împrejurări să-și dea legi, o va face numai cu intenția de a-și păstra întreaga libertate fără lege.

Dar, libertatea stării naturale este eliminarea naturii umane, este reducerea umanității la o pură potențialitate. Pe cale de consecință, orice specific uman este doar un construct care poate fi deconstruit, după cum este convenabil.

La sărbătoarea Sfântului Andrei

 Doar câteva informații interesante:

1. „Peștera Sfântului Andrei” a fost descoperită în...1943, de către avocatul Jan Dinu, în urma unei „viziuni”. Nu există nicio dovadă că peștera a aparținut apostolului Andrei.

2. În Noul Testament, Sf. Andrei apare doar discret în Sinoptice (în Evanghelia după Luca este ignorat), devenind mai vizibil în Evanghelia după Ioan. De aici (Ioan 1, 35-44), aflăm că 1) Andrei a fost ucenic al lui Ioan Botezătorul, înainte de a deveni ucenicul lui Isus; 2) Andrei îl aduce la Isus, apoi, pe fratele său, Petru; 3) Petru și Andrei nu u fost originari din Cafarnaum (ca în Sinoptice), ci din Betsaida; etc.

3. „Tradiția milenară” a poporului român referitoare la Sfântul Andrei se bazează pe mențiunea istoricului Eusebiu din Cezareea (sec. IV): la începutul cărții a treia a lucrării sale, Istoria bisericească, menționează „tradiția” (i.e. comentariul lui Origen la Geneză, care nu a ajuns până la noi) conform căreia Sf. Andrei ar fi predicat în Sciția. Nimic mai mult.

4. Informația conform căreia Ap. Andrei însuși a uns primul episcop al Bizanțului (un anume Stachys) o avem abia din sec. al IX-lea. Foarte probabil, contextul general este unul politic.

5. Deși BOR îl cinstește pe Sf. Andrei drept ocrotitor al poporului român, principalele texte vechi despre Sf. Andrei nu au fost traduse încă în limba română (cu o excepție).

p.s. 1: Am folosit o parte din informațiile din cartea lui Cristian Bădiliță, Cele mai vechi teste despre Apostolul Andrei, apărută la Editura Vremea în 2015. Pe lângă studiul de unde am preluat informațiile de mai sus (studiul conține mult mai multe), cartea conține o ediție bilingvă (latină-română) a cărții Despre minunile fericitului Andrei, scrisă de episcopul Gregoire de Tours (traducerea este a lui C. Bădiliță).

p.s. 2: Cele scrise mai sus nu afectează în niciun fel legitimitatea cultului Sf. Andrei dezvoltat de Biserica Ortodoxă Română. Premisele oficiale sunt, însă, șubrede.

Asocieri libere de weekend

Ieri am ținut o lecție despre etica aplicată unor elevi de clasa a XI-a și a XII-a. A fost doar o prezentare generală: despre domeniu, despre premisele sale, câțiva autori și principalele teme de reflecție. La sugestia lor, am discutat și despre transumanism.

Discuția s-a animat în jurul temelor avortului și eutanasiei. Discuțiile au fost purtate de elevi, iar intervențiile mele s-au rezumat doar la întrebări „critice”. M-a frapat unul dintre principiile etice invocate, acceptat unanim în discuțiile lor:

„Facem totul în jurul a ceea ce simțim.”

Sau, cumva asemănător:

„Facem totul ca să simțim [ceva plăcut - nota mea].”

Conceptual, par a fi exprimări ale unor perspective etice egoiste și hedoniste. Însă, gândurile mele s-au dus în alte părți: am generalizat (metodologic) aceste enunțuri și le-am considerat ca simptome culturale. M-am gândit apoi la premisele lor, respectiv la consecințele lor.

Evident, putem simți orice. Nu se pune problema a ceea ce trebuie să simțim, ci doar problema a ceea ce de fapt, simțim. Cu alte cuvinte, nu există un rost ce decurge din natura noastră. Filosofic vorbind, este echivalentul respingerii oricărei teleologii - o caracteristică fundamentală a programului modernității. Întreaga tradiție etică ce pornește de la Aristotel este respinsă în bloc. 

Doar așa este posibilă, cred, starea de natură a gânditorilor liberali. Thomas Hobbes, de exemplu. În starea naturală a lui Hobbes, lucrurile stau exact așa: nu există niciun trebuie al dorinței, niciun scop spre care să ne direcționeze natura noastră. Există doar desfășurarea dorințelor, iar niciuna nu este mai bună decât cealaltă. Este o stare de permisiune fără limite care, desigur, degenerează într-un război al fiecăruia împotriva fiecăruia (soluția lui Hobbes fiind Leviatanul). 

Revenind la discuțiile care se tot poartă astăzi, putem exemplifica ușor implicațiile unei viziuni de tip hobbesian prin obsesia contemporană față de sexualitate: dacă nu există decât dorințele pe care se întâmplă să le avem, atunci nu poate exista o identitate spre care natura să ne direcționeze. Natura nu ne-a chemat să fim femei sau bărbați (sau orice altceva), heterosexuali sau homosexuali (sau orice altceva), mame sau tați, soți sau soții, deoarece natura nu ne direcționează spre nimic în particular. Ceea ce suntem este ceea ce se întâmplă să ne dorim. Suntem suverani absoluți asupra noastră, supuși numai acelor exigențe pe care le alegem. 

Faptul că activitatea sexuală tinde în mod natural să producă copii este doar un fapt divers, fără relevanță morală. De aceea, nu există în mod natural obligația față de copiii concepuți, astfel încât ei pot fi avortați oricând. Și putem continua indefinit...

Rădăcina tuturor acestor aberații este, desigur, individualismul radical (i.e. idiot - într-un sens etimologic al termenului), nu dorința sexuală în sine. Iar obsesia față de revoluția sexuală, cu manifestările ei din ce în ce mai agresive și aberante, nu este un simplu accident. Deoarece în domeniul sexualității devine evidentă în cel mai înalt grad teleologia naturală ce decurge din natura noastră de animale raționale și sociale. Prin urmare, pentru ca individul „idiot” și „idiotizat” să poată fi capabil să susțină în continuare că nu există norme în natură față de care este responsabil, nici obligații - altele decât cele pe care le aprobă, trebuie să devină orb față de teleologia sexului. Iar pentru a deveni orb, trebuie să uite. Iar ca să uite, trebuie să distrugă.

Revenind la discuțiile elevilor mei de ieri. Am fost încântat de reacția lor față de problemele discutate, de curiozitatea lor și de disponibilitatea de a le explora. Sunt convins că un curriculum care să încurajeze explorarea filosofică de la o vârstă cât mai fragedă ar putea să valorifice această dorință (naturală) de a reflecta. Orice copil este un gânditor.

În încheiere, un interviu în care Carl Trueman vorbește despre noua lui carte The Rise And Triumph Of The Modern Self: Cultural Amnesia, Expressive Individualism, and the Road to Sexual Revolution. Trueman vorbește și despre tema ce m-a provocat astăzi. Nu am citit cartea încă, dar este pe lista priorităților.

Două idei legate de problema avortului 

Argumentul cel mai frecvent invocat în favoarea avortului este cel prin apel la dreptul oricărei femei de a alege pentru ea însăși, pentru propriul său corp.

Argumentul este incomplet. Aș întreba: dreptul de a alege...ce anume?

Răspunsul „să fac avort sau nu” presupune ca fiind stabilit exact lucrul important al dezbaterii: dacă avortul este un caz în care dreptul de a alege este valabil sau nu. Iar aceasta presupune răspunsul la întrebarea: „ce este avortul?” Cu alte cuvinte, argumentul, în această formă, este circular („begs the question”).

Cu alte cuvinte, în discuție nu este dreptul de a alege, pur și simplu, ci dreptul de a alege în această situație specifică. Argumentul este următorul:

        (1) Dacă avortul este omorârea intenționată a unei ființe umane nevinovate (sau a unei             persoane), atunci este crimă. 

        (2) Avortul este omorârea intenționată a unei ființe umane (sau a unei persoane)                         nevinovate. 

        (3) Omorârea intenționată a unei ființe umane (sau a unei persoane) este crimă.

        (4) Prin urmare, avortul este crimă.

        (5) Crima este nepermisă.

        (6) Deci, avortul este nepermis.  

Adică, dreptul de a alege nu mai există atunci când alegerea este între a fi criminal sau nu.

Aducerea în discuție a problemelor uriașe pe care le întâmpină multe femei este perfect legitimă. Doar că existența lor nu face permis avortul, dacă argumentul de mai sus este corect. 

Problema eticii consecinționiste 

Problema insurmontabilă a oricărei etici consecinționiste este că permite acțiuni ce sunt în mod evident imorale.

Mă gândeam zilele astea că adoptarea unei etici sau a alteia poate conduce la formarea unei anumite psihologii. 

M-am gândit la psihologia celor care regretă perioada comunistă. Am auzit de prea multe ori clișeele: „era mai bine”; „toată lumea avea de muncă”; „te puteai descurca” etc. Eu nu am prins foarte mult din acea perioadă, însă îmi amintesc de lipsurile ce existau. 

Dincolo de asta, însă, am fost întotdeauna surprins de opacitatea celor care enunță clișeele astea. Adică, marea problemă a comunismului este caracterul său odios, faptul că s-a instalat și s-a consolidat prin crimă. Și le spun mereu, când se ivește ocazia. Și primesc aceeași privire glacială, aceeași indiferență, aceeași orbire. 

Dar asta e gândire de tip consecinționist: atât timp cât nu am pățit eu ceva, este acceptabil; nu știu despre oamenii ăia care au fost torturați și au murit; sau, dacă știu, nu contează, pentru că eu nu am pățit nimic; sau, e riscant să știi și nu merită să riști.

Și atât timp cât nenorocirile se întâmplă unei minorități, consecinționismul nu vede nicio problemă.

Prin urmare, etica de tip consecinționist trebuie respinsă. Este falsă și periculoasă. 

Hello, world!

Aceasta este prima postare dintr-un jurnal de idei. Bine v-am găsit!